In the darkest corner of the mind it is hard to tell the difference between memories and imagination.
Toţi avem tendinţa de a crea scenarii care uneori nu ajung să se materializeze şi ne trezim decepţionaţi sau mai puternici pentru a merge mai departe. Crezi că eşti în stare să rămâi lucid şi să nu te laşi păcălit de fărâma de imaginaţie care-şi face loc să iasă la suprafaţă? Cred că ţi-ai dat şi singur seama că e imposibil… Oricât de detaşat ai vrea să rămâi, tot apare acel lucru care te face să te implici, să-ţi laşi mintea să zburde şi să faci “scenariul”.
Suntem toţi nebuni că facem asta? Poate că da… Poate că nu… Poate că trebuie întâi să apară persoana care să ne contrazică pentru a ne putea întări convingerea. Că suntem nebuni. Nebuni după speranţă, după pata de culoare care să dea viaţă colţurilor gri ale lumii, nebuni după un gram de atenţie, chiar şi imaginată.
Pentru mulţi imaginaţia e un refugiu unde poţi scăpa de realitatea cruntă, de bestiile reale care-şi ascut colţii să-ţi mângâie uşor gâtul fragil. Eu am multe momente în care îmi imaginez că nu sunt aici, că nu sunt aşa, că nu am asta, că nu trăiesc acum, că îmi doresc altceva, că am primit altceva, că respiraţia care se alătură respiraţiei mele este alta, că nu sunt eu…
Imaginaţia ne oferă posibilitatea să dăm alt sens lumii şi să schimbăm mici detalii pentru o clipă. Dar ce se întâmplă când acea clipă trece? Cum suporţi trezirea la realitate? Nu puteam să fim construiţi astfel încât să supravieţuim după cum ne dicta imaginaţia?
Cu toţii am fi fost altfel, altundeva, altcândva…
