De unde începe totul? Această căutare trebuie să rezolve misterele vieţii atunci când nu găsim răspunsuri la întrebările simple. De ce ne aflăm aici? Ce este sufletul? De ce visăm? Poate e mai bine să nu cercetăm. Să nu explorăm, să nu tânjim. Dar natura umană e diferită. La fel şi inima. Nu pentru asta suntem aici.
Ai simţit vreodată că eşti predestinat să realizezi ceva extraordinar? Ne imaginăm a fi mandatari ai propriilor destine, capabili de autodeterminare. Dar ne putem alege calea evoluţiei? Sau decadenţei? Sau o forţă mai presus de noi ne direcţionează? Evoluţia este oare cea care ne conduce? Ştiinţa e cea care ne arată calea? Sau divinitatea e cea care ne protejează? Când evoluţia îşi selectează mijloacele, aceasta se face cu un preţ. Ea exhibă pretenţii în schimbul unicităţii. S-ar putea să ţi se ceară să faci ceva împotriva firii tale. Deodată, schimbarea din viaţa ta care ar fi trebuit să fie frumoasă, te trădează. Poate să pară nemilos, dar scopul este doar autoconservarea. Supravieţuirea.
Forţa evoluţiei nu are nimic sentimental în ea. Ca însuşi Pământul, ea cunoaşte numai lupta dură dintre viaţă şi moarte. Nu poţi decât să speri şi să crezi că după ce ai servit-o cu credinţă, a mai rămas o fărâmă a vieţii, aşa cum o ştiai. Câteodată întrebările sunt mai puternice decât răspunsurile… Care e semnificaţia acestor lucruri?
Când survine o schimbare, unele specii simt nevoia de migraţie. Pe care o numesc zuchenruhe. Transgresiunea spirituală către locuri îndepărtate, adulmecând dâra unui parfum, vânând stelele de pe cer. Semnalul venit din trecut, îi strânge pe cei de-acelaşi sânge şi-i face să zboare întru reuniune. Numai astfel pot spera să supravieţuiască vremurilor grele ce urmează să vină.
Evoluţia este un proces imperfect şi adesea violent. O bătălie între ceea ce există şi ceea ce urmează să se nască. În miezul acestor dureri ale facerii, moralitatea îşi pierde semnificaţia. Problematica luptei dintre bine şi rău se reduce la o singură întrebare: supravieţuire sau extincţie?
Pământul este imens. E suficient pentru a putea ascunde orice. De la destin….la divinitate. Doar dacă vei găsi un loc destul de îndepărtat. Pentru a te ascunde.
La marginea lumii. Unde domneşte serenitatea. Mângâierea aerului marin. Pacea adusă de îndepărtarea pericolelor.Voluptatea tristeţii.
Şi poate, pentru o clipă… ai impresia că ai scăpat. Poţi fugi departe. Poţi să-ţi iei micile măsuri de siguranţă. Dar chiar ai scăpat? Poţi scăpa vreodată? Sau e adevărul pe care nu ai tăria sau viclenia de a-l ascunde destinului? Lumea nu e mică. Tu însă, eşti. Iar soarta te poate găsi oriunde. Suntem, de fapt, creaţii ale rutinei… Creaţi să ne tupilăm în confortul călduţ al familiei.
În esenţa noastră, suntem cu toţii, suma fobiilor noastre. Pentru a ne înfrunta destinul, trebuie, să facem faţă acestor fobii şi să le înfruntăm. Fie că provin din medii familiare… sau din necunoscut. Oare totul a fost modelat de la început? Sau ne stă în putere să ne schimbăm destinul? Dintre toate capacităţile noastre, liberul arbitru e cel care ne face unici. Prin el avem o şansă mică, unică, de a păcăli soarta. Şi numai prin el… putem redeveni oameni.
Bucuria unui erou rătăcitor în caz de reuşită. Şi clipele de deznădejde, când lumea întreagă pare a se fi pierdut. Momentele ideale, încrustate în timp. Fiecare în parte, spune o poveste. Puse la un loc, pot prezice viitorul. Ne luptăm pentru fi deosebiţi, pentru a schimba lumea, pentru a preschimba visul în speranţă. Neştiind pe cine vom întâlni în cale. Fără a şti care străin ne va fi aproape, ne va alina sufletul. Şi durerea încercărilor. Atât de mult chin pentru semnificaţii, pentru un scop.
Iar în final, găsim acest scop doar în aproapele nostru. Experienţa comună a iluziei. Şi a lucrurilor obişnuite. Nevoia omenească de a găsi caractere comune. De a interrelaţiona. Pentru a ne convinge în adâncul sufletului… că nu suntem singuri. Soarele călătoreşte către un nou răsărit. Puţini dintre noi realizează cât le datorăm celor responsabili pentru asta… celor răspândiţi printre noi, anonimi, aparent obişnuiţi, pe care destinul i-a reunit pentru a repara, a vindeca, pentru a ne salva de noi înşine.
Dacă ar afla cineva adevărul despre mine, ce s-ar întâmpla? Atunci s-ar opri? Nu ştiu. E o jucărie strălucitoare, nou-nouţă, şi e toată numai a mea. Sunt acolo, printre noi, ascunşi sau la vedere. Trecem printre ei pe stradă, fără să-i zărim, fără să-i suspectăm, fără să ştim. Ei au habar? Că sunt reuniţi într-un scop comun, o clară evidenţă, aceea de a fi extraordinari?
